Cazul ROBOR, între fermitatea discursului public și complexitatea economică.
Dosarul privind presupusa manipulare a indicelui ROBOR aduce în spațiul public necesitatea unor dezbateri delicate. Până unde poate investiga o autoritate de concurență funcționarea unor mecanisme juridice, economice și financiare extrem de complexe?
În discursul public, mesajele transmise au părut foarte ferme: încălcarea legii ar fi evidentă, iar sancțiunile justificate. Atunci când se vorbește însă despre efectele concrete, cât anume ar fi fost influențat ROBOR și în ce măsură au fost afectați consumatorii sau economia, răspunsurile par să devină mai prudente și rezervate. Impactul este descris drept dificil de cuantificat, limitat, redus la fracțiuni procentuale.
Această dualitate ridică inevitabil o întrebare legitimă: putem vorbi despre certitudini juridice atunci când efectele concrete sunt încă prezentate cu rezerve? Au putut fi individualizate sancțiunile, fără a fi putut fi cuantificate efectele presupuselor încălcări?
Este firesc să existe întrebări atunci când percepția publică oscilează între mesajul unor certitudini juridice informate și recunoașterea unei realități economice greu de evaluat.
Între instituțiile super-specializate și judecătorii buni la toate.
Cazurile de concurență economică sunt printre cele mai tehnice litigii din spațiul juridic. Ele presupun ani de investigații, analize economice sofisticate, expertize financiare și echipe numeroase de specialiști de ambele părți.
Și totuși, inevitabil, se pare că și aici o decizie finală este cerută unor judecători. Cât de pregătit este sistemul judiciar pentru litigii cu o asemenea încărcătură tehnică și economică? Într-un sistem deja suprasolicitat, instanțele sunt chemate să soluționeze probleme din ce în ce mai specializate, fără ca infrastructura lor instituțională să evolueze întotdeauna în același ritm.
Întrebarea nu este dacă justiția va decide bine, ci dacă statul îi oferă întotdeauna instrumentele necesare pentru a decide eficient și la timp.
În cele din urmă, întrebarea este dacă statul și instituțiile sale chiar trebuie să tot transfere astfel de procese către justiție.
O justiție chemată să repare ceea ce alte instituții și mecanisme nu rezolvă.
Privind retrospectiv ultimele trei decenii și jumătate, observăm că justiția a devenit, de fiecare dată, locul unde ajung să fie rezolvate toate problemele pe care alte instituții nu au reușit să le rezolve politic, legislativ sau administrativ, sau pe care au înțeles să le rezolve tardiv, arbitrar sau disproporționat.
Instanțele au fost chemate să rezolve întregul proces istoric de restituire a proprietăților naționalizate, instanțele încă restituie imobile și acordă despăgubiri. Instanțele recalculează pensii și salarii, la orice mică modificare a legii. Instanțele se ocupă de grănițuiri de teritorii de sate și comune.
În acest context, dosarul ROBOR pare încă un episod într-un fenomen mai larg: transferul unor probleme sistemice ale administrațiilor și instituțiilor publice către instanțele judecătorești.
Este aceasta o dovadă de maturitate instituțională sau, dimpotrivă, un semn că prea multe decizii sunt amânate, iar atunci când sunt luate sunt neconvingătoare, astfel încât până la urmă ajung inevitabil în sala de judecată?
Ce urmează în afară de verdict?
Indiferent de soluția finală, cazul ROBOR va avea consecințe care depășesc cadrul strict juridic. Va influența încrederea publicului în instituții? Va schimba modul în care autoritățile comunică investigațiile economice? Va încuraja un val de litigii sau, dimpotrivă, va clarifica și va trasa anumite limite juridice și jurisdicționale absolut necesare?
Numai ROBOR nu calculaseră instanțele, până acum. Când mai are timp justiția să se ocupe de propria sa funcționare, dacă este chemată constant să compenseze disfuncționalitățile altor sisteme?
Concluzie: despre echilibru, nu despre procese.
Într-o societate democratică, este sănătos ca instituțiile să fie contestate, verificate și puse în discuție. Este la fel de important ca dezbaterea publică să rămână echilibrată și lucidă.
Cazul ROBOR nu pare a fi doar despre bănci, concurență sau dobânzi. Este și despre limitele expertizei și ale certitudinii, despre raporturile și granițele dintre economic și juridic, despre modul în care comunicăm în aceste domenii.
Poate că adevărata miză nu este doar „cine are dreptate”, ci cum construim instituții care să ofere abordări și răspunsuri clare și echilibrate, înainte ca întreaga societate să ajungă, din nou, să aștepte, pentru nepermis de mulți ani, un verdict favorabil sau nu, relevant sau nu, din partea unui judecător.
Echilibrul acestui articol este meritul lui Claude. În realitate, lucrurile stau puțin mai rău.
Avocat Ion Calipetre, Baroul Constanța
Articol public pe www.juridice.ro
